Grupurile de evrei din Polonia, Ungaria, România şi fosta Cehoslovacie deveneau tot mai compacte. Prinşi, evreii erau orientaţi spre gări, unde erau încarceraţi în vagoane de marfă, fără apă, hrană şi fără nici o altă vină, decât aceea de a se fi născut evrei. Grupuri compacte urmau involuntar calea fără de întoarcere spre “fabricile morţii” de la Daschau, Nassau sau Auschwitz – consemnat în analele istoriei cu cel mai mare număr de victime.

„Tu muritorule de rând, odată pătruns aici, lasă orice speranţă deşartă afară ”

Ajunşi acolo unde prezentul se transformă în trecut, unde taţii erau despărţiţi de copii, grupurile formate erau întâmpinate de instrumentişti (şi ei duşmani ai Germaniei naziste) care interpretau, nu acel marş chopenian la care te-ai fi aşteptat, ci valsurile vesele ale lui Strauss.

Din păcate albul atât de pur al crinolinelor şi zâmbetul obrazului diafan din acele vremuri demult apuse erau înlocuite de tristeţea şi spaima grupurilor de femei, copii şi bărbaţi în gri şi negru, care se îndreptau cu capetele plecate spre „camerele morţii”. Ajunşi acolo, erau instruiţi să se dezbrace, primeau fiecare câte o bucată de săpun care ardea în contact cu pielea, apoi erau îndrumaţi spre duşuri cu promisiunea că vor ieşi de acolo “curaţi” şi îşi vor revedea familiile – promisiune niciodată onorată.

Duşurile erau amenajate în nişte hale imense. Uşile erau închise cu nişte drugi de fier, iar cei dinăuntru gazaţi. Trupurile nevinovaţilor erau apoi trimise un etaj mai jos, unde deveneau cenuşă. Cenuşa era încărcată în roabe era transportată de un convoi de camioane şi aruncată pe malul râurilor.

Cele relatate mai sus fac parte dinntr-un film bazat pe mărturia unui medic polonez ce a supravieţuit Holocaustului împreuna cu soţia, însă şi-a pierdut singura fiică.

Închei parafrazândul pe Zaharia Stancu, „să nu uiţi….” şi să încerci să ierţi, David, Rudy, Myriam, Rashela…